Arhitect brazilian la Bucuresti

Biroul de Relatii Internationale al Universitatii de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu (UAUIM) din Bucuresti va invita sa participati la seria de conferinte

BRAZILIA: 500 DE ANI DE ISTORIE
VAZUTI PRIN PRISMA ARHITECTURII

Prezinta: Domnul Profesor Key Imaguire Junior
Decan al Facultatii de Arhitectura si Urbanism a Universitatii Federale din Paraná, Curitiba, Brazilia, Profesor de Istoria Arhitecturii Braziliene, Master in Istoria Braziliei, Doctorat in Istoria Ideilor

PARTEA I – Introducere MIERCURI 26 NOIEMBRIE 2008, ORA 16,30 GALERIA ARTEXPO TNB ETAJ 3

PARTEA A II-A – Locuinta braziliana - JOI 27 NOIEMBRIE 2008, ORA 18,30 SALA FRESCELOR UAUIM

PARTEA A III-A – Arhitectura religioasa - MIERCURI 3 DECEMBRIE 2008, ORA 18,30 SALA FRESCELOR UAUIM

PARTEA A IV-A – Orasul brazilian- JOI 4 DECEMBRIE 2008, ORA 18,30 SALA FRESCELOR UAUIM

Um brasileiro na Oltênia

Publico, abaixo, texto de autoria do brasileiro Rogerio Santieff, atual morador de Slatina com a sua família (vide foto à direita), que foi gentilmente transmitido a pedido do TPRB:

Minha primeira experiência na Romênia se deu em 2007, quando recebi um convite da empresa onde eu trabalhava no Brasil para ficar em torno de 45 dias, trabalhando na nova planta que fora montada na cidade de Slatina – Oltênia. Aceitei a proposta, porém, quase não ouvia falar sobre a Romênia e muito menos sobre Slatina! Então, comecei a me perguntar: “O que eu sei sobre este país?”

Até então, eu só tinha visto a seleção da Copa do Mundo de 94, ouvido falar da Transilvânia e da lenda do Conde Drácula (que aliás se tornou conhecida no Brasil devido à obra de Francis Ford Coppola, inspirada no livro de Bram Stoker). Sabia também que a música “Festa no AP” é uma versão da música do grupo romeno O-Zone. Mas, quanto mais eu me perguntava o que mais teria de interessante nesse país, mais ansioso eu ficava para chegar logo o dia de pisar na “Terra do Drácula”.

E, como eu havia pensado, a Romênia, apesar de pouco conhecida para mim, me surpreendeu desde o início. Já no aeroporto Henri Coanda, fui pedir informação no setor de bagagens e prontamente fui atendido por uma moça muito simpática e que, vendo que eu era brasileiro, se comunicou comigo em português ! “Ótimo, já ganhei o dia” – pensei naquela hora.

A partir daí foram só bons momentos. Cada lugar novo que eu conhecia me encantava ainda mais. A tal Slatina, antes totalmente desconhecida para mim, se fez uma cidadezinha charmosa e acolhedora: com suas fontanas iluminadas alegrando os ares interioranos, pessoas bonitas circulando pelas ruas e idosos conversando nas praças. Passeando entre as ruas do centro velho, sentindo a brisa ainda fria do início da primavera, pude conhecer as construções históricas preservadas, que me deram a sensação de quase voltar no tempo... Pude também conhecer o tão famoso Castelo de Bran, que me impressionou com a estratégia empregada em sua construção, pude comprovar a beleza e o requinte do Castelo de Peles, dentre outros tantos belos lugares.

Hoje vivo na conhecida Slatina – Oltênia, com minha esposa e filha já há quase um ano e meio; e foi esta mesma cidade que me encantou na primavera, me fez sentir um pouco mais latino no verão quente de julho e um pouco mais europeu (sim, um pouco mais, devido a minha ascendência russa) no inverno de dezembro.

Por fim, quando chegar a hora de voltar para o Brasil definitivamente, em meu coração e em minha memória haverá, com certeza, um lugar reservado a este país, mas principalmente às amizades que aqui construí e à cidade de Slatina que tão bem me acolheu.

Zebedeu Barbu

Zebedeu Barbu foi um professor romeno, nascido em 1914 na Transilvânia, que teve o privilégio de haver vivido, em sua pátria, sob quatro tipos diversos de regime. Quando ainda jovem, conheceu a monarquia absolutista do rei Carol II. Durante algum tempo, foi uma democracia plena, o que sempre constituiu uma exceção na região balcânica. Depois de um período de agitação que provocou a queda e o subseqüente exílio do monarca, a Romênia caiu sob o curto domínio da Guarda de Ferro, movimento fascista de extrema violência, espécie de Hezbolá cristão, logo substituído pela ditadura militar do Marechal Antonescu, apoiado por Hitler. Barbu participou então da campanha da Rússia mas, entre 42 e 44, passou dois anos encarcerado como comunista.

Com a derrota do Eixo e ocupação soviética, o país tentou preservar sua independência graças a uma coalizão de esquerda e, como diplomata, Barbu chegou a conhecer no Kremlin algumas das suas mais importantes figuras, Beria, Malenkov, Vishinski e o próprio Stálin. Serviu depois na embaixada em Londres. Entretanto, já antecipando a queda de sua pátria sob a tirania nacional-comunista de Ceausescu, foi lecionar nas Universidades de Glasgow e Sussex, e posteriormente na África, Canadá e Estados Unidos. Barbu já havia então publicado dois importantes livros, Dictatorship in Democracy, 1956, e Problems of Historical Psychology, 1960, quando recebeu, em 1976, convite para vir ao Brasil pelo então Reitor da Universidade de Brasília, José Carlos Azevedo.

Na UnB, Barbu se concentrou em problemas de filosofia política e, particularmente, de sociologia no respectivo Departamento cujo decano era Gentil Martins Dias. Para a Editora da UnB, escreveu um pequeno ensaio introdutório ao grande livro de Tocqueville, O Antigo Regime e a Revolução. Já então com residência fixa em Brasília, aposentou-se em 86 e, numa quase penúria, faleceu seis anos depois. Dadas as dificuldades de língua e adaptação, falta de uma determinação clara sobre sua “ideologia”, assim como as desconfianças que seu liberalismo gerou em nosso meio, tanto de parte dos militares quanto da intelligentsia esquerdizante, Barbu reagiu com horror ao que considerava o caminho do Brasil para o totalitarismo que tão bem conhecia e naturalmente abominava. Citando SS João Paulo II, que dizia serem os brasileiros “afetivamente mas não efetivamente católicos”, Barbu nos considerava narcisistas irresponsáveis e, já em 1991, referia-se com horror à forma de populismo dominante no nosso cenário político, à convicção ingênua de que se deve “tirar dos ricos para dar aos pobres”.

Numa tentativa de conservar a memória desse eminente intelectual que deixou uma enorme quantidade de manuscritos inéditos, o professor Bráulio de Matos, também da UnB, encontra-se atualmente em Sussex, desenterrando o testamento intelectual do Mestre. Lamento assim não ter chegado a conhecer, pessoalmente, esse romeno de indiscutível gabarito. Suas reações de “latino”, europeu algo levantino e lúcido pensador político, dado a análises psicanalíticas da mentalidade coletiva, teriam sido de imenso valor para minhas próprias ansiosas cogitações sobre o destino que espera nosso Brasil.

Fonte: artigo Zebedeu Barbu e o Brasil, de José Osvaldo de Meira Penna, publicado em 24 de maio de 2004 pelo Jornal da Tarde

Tertulian sobre Lukács

A Fundação Editora da UNESP acabou de lançar o volume Georg Lukács - Etapas de seu Pensamento Estético.

O livro reúne ensaios produzidos pelo escritor romeno Nicolas Tertulian, que busca reconstruir um devir, escandindo as principais etapas, os projetos estéticos de Lukács. Com sagacidade, lucidez e erudição, expõe uma densa visão de conjunto do complexo e extenso itinerário de Lukács pelo terreno da Estética.

Um dos méritos da obra é evidenciar, na trajetória descontínua de Lukács, o seu caráter orgânico, a unidade de fundo que confere sentido e direção às várias metamorfoses de seu pensamento.

Tertulian reafirma a coerência de um pensamento caro a Lukács: o começo torna-se devidamente compreensível somente em retrospectiva, isto é, à luz do que se perfila ao final do processo. No fim, consegue traçar um retrato forte do pensador ímpar, na Filosofia do século XX.

Nicolas Tertulian nasceu na Romênia, em 1929. Sua tese de doutorado, defendida naquele país, foi sobre as estéticas de Croce e Lukács. Foi pesquisador na Universidade de Heidelberg. Por diversas vezes, foi convidado a ministrar cursos e proferir palestras em várias instituições de ensino e pesquisa em Paris. Foi professor da Universidade de Siena. Desde o início da década de 1980 radicou-se em Paris, tendo sido diretor de estudos da École des Hautes Études en Sciences Sociales. Atualmente aposentado, continua a presidir seminários nessa instituição de ensino e pesquisa. É conhecido do público brasileiro sobretudo pela publicação de seus artigos em periódicos. Conheceu o filósofo húngaro G. Lukács, com quem esteve várias vezes em Budapeste, mas também com quem trocou rica correspondência.

Fonte: Fundação Editora da UNESP

Lenjerie galbena impotriva crizei

In traditia braziliana, culoarea lenjeriei intime purtata in noaptea Anului Nou influenteaza norocul persoanei respective pentru anul ce urmeaza.

Spre exemplu, rosul aduce pasiune, rozul inseamna dragoste, albul - pace, iar verdele semnifica noroc. Iar cum galbenul inseamna bani si prosperitate financiara si milioane de oameni isi fac griji pentru cum ii va afecta criza financiara, lenjeria intima de culoarea lamiii dispare de pe rafturi vazind cu ochii.

"Oamenii sunt disperati pentru ca nu vor sa isi piarda slujbele si vor sa simta mereu ca au bani in buzunar. Am vandut mai mult de 100.000 de perechi de chiloti si nu mai avem timp sa facem altii", a declarat Denise Areal, director de marketing al firmei Duloren, unul din cei mai mari producatori de lenjerie intima din Brazilia.

Insa a purta galben de Revelion nu este de ajuns pentru a te pazi de criza financiara. Conform traditiei, femeile trebuie sa spele lenjeria in noaptea respectiva, iar apoi sa o poarte intoarsa pe dos in prima vineri din noul an pentru a avea efect.

Sursa: articolul Brazilienii poarta lenjerie galbena pentru a se pazi de criza financiara, scris de Ana-Maria Calciu si publicat in 19 noiembrie 2008 de 7plus

Brazilienii = Moldovenii

Loredana Groza tocmai s-a întors din Brazilia unde a fost plecată în vacanţă împreună cu familia. Vacanţa se pare că i-a priit Loredanei, care a venit cu forţe noi pentru concertele pe care le are atât pe litoral, cât şi în ţară. Când vine vorba despre Brazilia, Loredana nu pierde ocazia să afirme că, după opinia ei, "locuitorii acestei ţări se aseamănă foarte mult cu moldovenii noştri, care sunt tot timpul puşi pe distracţie şi primitori cu străinii".

Citeste articolul Lost in Trancoso, publicat in revista The One nr. 50, din septembrie 2008, semnat de Loredana Groza, cu impresiile ei despre Brazilia.

Sursa: articolul Loredana este de parere ca brazilienii se aseamana cu moldovenii, semnat de M.C. si publicat in 11 august 2008 de Atac-Online

Aeronave braziliene in Moldova

Compania Air Moldova a semnat cu producătorul brazilian de aeronave Embraer un contract de livrare, în martie 2010, a unui avion de tip Embraer 190 jet.

Embraer 190 jet este una din cele mai econome şi optime nave pentru operare, este dotat cu cabină de o singură clasă şi are 114 fotolii.

Odată cu achiziţionarea acestei nave, Republica Moldova va deveni una dintre puţinele ţări din lume care dispun de astfel de nave. În prezent, aeronave de tip Embraer 190 sunt folosite de companii cu renume, cum ar fi Air France, Lufthansa şi Iberia. La ora actuală, Air Moldova dispune, printre altele, de o navă Embraer 120.

Compania braziliană Embraer este una din cele mai mare producătoare de aeronave, care se plasează pe locul patru în lume. Compania a încheiat anul 2007 cu comenzi în valoare de 18,8 miliarde de dolari SUA.

Sursa: articol publicat in 09 februarie 2008 de Moldova.org

O romeno de Interlagos

O lendário piloto automobilístico brasileiro dos anos 60, Bica Votnamis (1943-2000), célebre inovador de protótipos de carros de corrida, nasceu na Romênia e tinha 11 anos de idade quando sua família foi para o Brasil em busca de melhores oportunidades. Fixaram-se no bairro do Bom Retiro, São Paulo, onde seu pai abriu uma oficina mecânica. Aos 13 anos, Bica começou a ajudar o pai a consertar os carros e tomou muito gosto.

Em 1964, começou a correr, tendo feito uma prova de estreantes com um Renault 1093. Começou o ano de 1966 correndo com o Mecânica Nacional Maserati/Corvette e conseguiu seu melhor resultado com esse carro, 3º lugar, mas a categoria estava decadente.

Como seu parceiro de corridas estava decidido a parar de correr e já havia vendido sua carreteira, Bica construiu então, em 1966, a sua própria carreteira a partir de um Oldsmobile 98; era quadradão, longo e baixo, segundo a descrição de um jornal da época. Estreou essa carreteira na Mil Milhas de 1966 em Interlagos, mas não terminou a prova devido à quebra da caixa de direção.

Sem conseguir bons resultados, Bica resolveu então inovar e desenhou na parede da oficina um carro estranho, revolucionário, inspirado num avião de caça, seu primeiro protótipo de uma longa série: o Star Fighter (Lockheed XF104), e em cinco meses seus mecânicos e funileiros construíram o Caçador de Estrelas (foto).

Aos 32 anos de idade Bica encerrou definitivamente sua carreira automobilística; em seguida mudou-se para Cidreira, cidade no litoral do Rio Grande do Sul e abriu uma oficina mecânica, o que mais gostava de fazer.

Fonte: artigo de autoria de Paulo Roberto Peralta, publicado em 15 de maio de 2008 por Bandeira Quadriculada. Leia o artigo integral aqui e mais sobre Bica Votnamis neste artigo muito interessante de Carlos de Paula.

Encontro poético romeno-brasileiro

No Suplemento Literário de abril de 2007, publicado pela Secretaria de Estado de Cultura de Minas Gerais, o poeta, tradutor e ensaísta brasileiro Augusto de Campos faz uma releitura do seu encontro, em 1985, por ocasião de um Congresso Internacional de Poesia em Oslo, com o poeta vanguardista romeno Gherasim Luca (1913-1994), um quase desconhecido dos leitores brasileiros. Surrealista, ou “ex-extra surrealista”, Gherasim (ao lado, retratado pelo caricaturista brasileiro Sergio Raul Morettini) trabalhava com a poesia oral, na qual “interpretação e voz se unem num todo orgânico”.

A romena por trás de Bidu Sayão

A mais famosa intérprete de ópera brasileira, Bidu Sayão (1902-1999), conhecida no Exterior como a cantora do canto de cristal, foi desencorajada a cantar no início de sua carreira pois, conforme o crítico musical Oscar Guanabarino, ela não era nem para cantar em salões, ela tem voz de salinha. Bidu, então com 16 anos, insistiu. Seu tio Alberto convenceu-a a cantar em salões, dizendo que um dia poderia cantar ópera em palcos.

Bidu (foto à direita) começou então a ter aulas às encondidas no Rio de Janeiro com a melhor professora que havia, a romena Elena Theodorini (1857-1926), nascida em Craiova, cantora de ópera e professora de canto lírico de fama internacional. Embora tivesse um fio de voz que alcançava só três notas, Bidu persistiu. Formou-se com Theodorini (gravura à esquerda) e debutou num recital no Teatro Municipal do Rio de Janeiro.

A professora aposentou-se e voltou para Bucareste. Bidu convenceu a mãe a irem visitá-la na Romênia, onde Theodorini apresentou, em 1925, sua jovem aluna à Rainha Maria. Esta encantou-se de tal forma com Bidu, que convidou-a a cantar num concerto de gala na sua residência de verão no meio dos Cárpatos, o Castelo Peles em Sinaia, para vários convidados ilustres, entre eles o futuro Imperador Hiroíto do Japão, que na ocasião lhe disse: Você é o rouxinol do Brasil!

Fonte: Memorial da Fama

Gerente romeno de hotel brasileiro

O executivo Fanel Chelmus é o novo gerente de hospedagem do Central Park Jardins, na capital paulista.

Na hotelaria, Fanel começou no Paulista Wall Street, onde começou como recepcionista e alcançou outras posições, permanecendo por oito anos. Obteve a graduação em hotelaria nas faculdades Hebraico-Brasileira Renascença até alcançar o cargo de chefe de recepção. Depois, Fanel passou pelo Trianon Paulista onde gerenciou a área de hospedagem.

Fanus faz questão de contar que aos 24 anos fugiu do regime comunista romeno atravessando o Rio Danúbio a nado, durante a madrugada, tudo porque seu objetivo era chegar um dia ao Brasil. Conseguiu e casou-se com uma brasileira, Ana Cláudia, companheira de quase todos os momentos - porque ela não consegue estar junto do marido no seu hobby: o alpinismo.

Fonte: artigo de 09 de agosto de 2007 publicado pelo Brasilturis Jornal

Enxadrista romeno-brasileiro

O enxadrista brasileiro Alexandru Sorin Segal nasceu em Bucareste, na Romênia, em 1947. Formou-se em Economia pela Faculdade de Ciências Econômicas de Bucareste em 1970 e chegou ao Brasil em 1971, radicando-se em São Paulo. É Mestre Internacional desde 1977; árbitro internacional desde 1982; foi campeão brasileiro absoluto 3 vezes; campeão paulista absoluto 4 vezes; representante olímpico titular 5 vezes. Participou de mais de 900 Torneios Nacionais e Internacionais e é autor de Fundamentos de Tática, publicado em 1982 pela Livraria do Clube de Xadrez.

Cele mai frumoase funduri din lume

Anual, firma de lenjerie intima Sloggi organizeaza un concurs pentru alegerea celui mai frumos fund din lume. Editia de anul acesta a avut loc in Franta, la Paris, unde dupa indelungi dezbateri, o brazilianca si un francez au fost declarati detinatorii celor mai frumoase posterioare din lume.

Melanie Nunes Fronckowiak, in varsta de 20 de ani, si Saiba Bombote, de 27 de ani, au fost recompensati cu cate un cec in valoare de 15.000 de euro, un contract de modelling si o asigurare pentru partea corpului care le-a adus victoria.

"Sunt fericita ca am reusit sa ma impun in fata altor concurente cu un posterior cel putin la fel de atractiv ca al meu. Acum am sansa sa ma afirm pe plan international. Cu banii, nu m-am hotarat inca ce voi face, dar cred ca ii voi investi in imaginea mea", a declarat brazilianca Melanie.

Sursa: Articolul Miss si Mister Poponet, scris de Catalin Tivga si publicat in 14 noiembrie 2008 de Cancan

Bucareste na imprensa brasileira

A versão brasileira do Time Out, publicado pelo jornal O Estado de S.Paulo, traz aos brasileiros informações sobre a capital da Romênia:

Bucareste, a maior cidade da Romênia e capital desde 1862, era considerada – nos anos entre as duas Grandes Guerras – a ‘Paris do Leste’ por causa da sua sofisticação e elegância arquitetônica.

Ainda bem que parte desse esplendor sobreviveu, mesmo que hoje esses extensos e arborizados bulevares, prédios clássicos e prédios de escritórios extravagantes estejam lado a lado com construções no estilo socialista, prédios inacabados da era comunista e ruas congestionadas.

Para aproveitar o melhor da cidade, siga pelas ruas secundárias, onde estão escondidos os grandiosos prédios art nouveau estilo brancovenesco. Na Calea Victoriei, vários locais lembram as extravagâncias compartilhadas pela aristocracia: o Athenaeum romeno, a casa de espetáculos neoclássica espetacular de Bucareste; o Museu Nacional de Arte (antigo Palácio Real); o palácio barroco Cantacuzino; o eclético Banco Romeno; e Villacrosse e Macca, duas passagens de pedestres do século 19 cobertas com estrutura de ferro e vidro.

Outras peças importantes da arquitetura incluem a neoclássica Universidade de Bucareste, a Faculdade de Arquitetura estilo brancovenesco, o Arco do Triunfo, copiado de Paris, o Palácio Cotroceni do século 17 na porção oeste da cidade, e as igrejas ortodoxas espalhadas pela cidade.

Não deixe de ver o imenso Palácio do Parlamento de Nicolae Ceausescu, perdendo em tamanho somente para o Pentágono; a leste está a versão realista-socialista do Champs Elysées, conhecido como Civic Centre.

Leia mais aqui.

Armonii Braziliene la Brasov

La Brasov, pe 12 noiembrie 2008, orele 20, la Bistro de l'Arte (Piata Enescu 11bis) si pe 13 noiembrie 2008, orele 14, la Muzeul Casa Muresenilor (Piata Sfatului 25), se vor prezenta doi tineri muzicieni de mare prestigiu: pianistul brazilian Raul Passos si cantareata romanca Irina Sârbu - la un concert eclectic de mare singularitate, organizat de Ambasada Braziliei la Bucuresti, in care veti putea asculta bossa-nova si muzica culta braziliana. Cititi mai jos prezentarea evenimentului, prin viziunea muzicianului Raul Passos:

Anul 2008 este unul important pentru muzica braziliana, deoarece este anul in care se comemoreaza 50 de ani de la nasterea unuia dintre cele mai singulare genuri ale muzicii braziliene: bossa-nova. Pentru multi, acest stil, aproape un sinonim pentru muzica braziliana, sintetizeaza capacitatea de a crea un limbaj sonor bazat pe modele consacrate dar cu o identitate latenta si inegabila.

In mod paralel si paradoxal, muzica culta produsa in Brazilia, una dintre cele mai caracteristice si exuberante, a ramas o necunoscuta chiar si pentru publicul cel mai bine informat in domeniu.

Ceea ce putin se stie este faptul ca aparitia genului bossa-nova i se datoreaza mai ales eruditiei unor notabili muzicieni brazilieni care, inarmati cu o sensibilitate si un rafinament fara egal, au cladit un stil care isi trage seva dintr-o complexitate armonica prezenta in anumite curente ale productiei culte din secolul al XX-lea si, totodata, dintr-o inspiratie melodica fluida si limpede, insa nu neaparat usoara, cu un chip si trasaturi populare.

Programul ales nu se vrea o sinteza, ci doreste sa-i ofere ascultatorului cateva din multiplele fatete ale productiei culte braziliene de-a lungul ultimilor 150 ani, de la inaugurarea nationalismului in Brazilia, in anul 1869, reprezentata de fantezia caracteristica A Sertaneja, a lui Brasílio Itiberê, pana la lucrarile autorilor vremurilor noastre, cum ar fi Emílio Terraza, trecand prin nume grele cum ar fi Villa-Lobos cu pasionatul sau vals urban Impressões Seresteiras; Cláudio Santoro cu marcanta expresivitate a micilor sale lucrari pentru pian si Francisco Mignone cu dorul sau tradus prin Valsas de Esquina. Acesti compozitori s-au folosit atat de marile forme ale muzicii culte mondiale, cat si de elementul popular si folcloric care este atat de reprezentativ pentru identitatea culturala braziliana.

Este imposibil sa nu comparam nuantele dinamice si rafinata prelucrare a lucrarilor lui Cláudio Santoro, mai ales Prelúdios, din 1958 – anul-cheie pentru bossa-nova – cu armonia tipic senzuala a acestui ritm. Este imposibil sa nu percepem ritmul prezent in lucrarile maestrului Tom Jobim si totodata in discursul muzical al lui Emílio Terraza. Astfel, o prezentare imbinata a acestor doua limbaje muzicale ne conduce la o mai buna apreciere si intelegere nu numai a literaturii muzicale, ci si a sufletului brazilian insusi.

Romênia bane milho transgênico

O governo romeno anunciou que vai banir do país o milho geneticamente modificado MON 810 da Monsanto. A decisão é particularmente importante já que o milho é o único cultivo comercial de transgênicos permitido na Europa. Essa variedade é a mesma que foi aprovada em 2007 para plantio comercial no Brasil pela Comissão Técnica Nacional de Biossegurança (CTNBio).

A Romênia é o principal produtor de milho da União Européia em total de hectares plantados, com cerca de 3 milhões de hectares cultivados anualmente. Do milho MON 810 foram plantados 300 hectares no país desde 2007, representando apenas 0,01% do total de produção de milho da Romênia.

Com o anúncio do ministro do Meio Ambiente e Desenvolvimento Sustentável da Romênia, Attila Korodi, o maior produtor de milho da Europa se tornará livre de transgênicos. A Romênia é o oitavo país da Europa a banir o cultivo de variedades transgênicas, seguindo os passos da França, Hungria, Itália, Áustria, Grécia, Suíça e Polônia.

Fonte: artigo Romênia bane milho transgênico da Monsanto por falta de segurança, publicado em 27 de março de 2008 pela Greenpeace Brasil

Dan Boghiu: 40 ani in Brazilia (4)

Reproduc mai jos ultimul fragment legat de Brazilia a articolului Urmele lasate de stapanirea comunista sunt inspaimantatoare, scris de Liviu Timbus si publicat in 09 septembrie 2005 de Romania Libera.

Bastinasii se dovedesc oameni veseli, primitori, simpatici. Muzica, dans, vorbe in torent. O país dos absurdos (Tara absurditatilor). Numai ca Dan Boghiu nu a ales acest colt de lume ca sa se tina de fieste. Harnic, tenace, intreprinzator, se apuca de treaba. La inceput face de toate. Dupa un scurt timp petrecut la Rio de Janeiro, se stabileste la São Paulo, unde se angajeaza la o firma de montat radiouri si sisteme de comunicatie, cu piese sosite din SUA. Cursurile electronice urmate in Germania ii prind bine. Se muta mai apoi la o companie concurenta, Philco, unitate braziliana a unui concern american. Sarguincios, destoinic, romanul urmeaza mai multe cursuri aditionale tehnice si intreprinde mai multe calatorii in SUA si Europa. Devine sef al controlului tehnic, apoi i se incredinteaza conducerea departamentului de desen industrial. Firma cunoaste o dezvoltare rapida. Boghiu se distinge deopotriva ca inventator, proiectand modele inedite de radiouri (unul din acestea avea sa se fabrice in milioane de unitati). Intre timp, Philco ajunge sa fuzioneze cu giganticul Ford, Dan Boghiu bucurandu-se in continuare de ascensiune profesionala. A trait 40 de ani la São Paulo si s-a bucurat de multa pretuire, datorita calitatilor morale si profesionale. La sosirea lui, Brazilia avea 45 milioane locuitori. Dupa patru decenii, populatia numara 145 de milioane. A fost casatorit de doua ori. De la cea de a doua sotie, Verena, fiica unor elvetieni, are doua fiice: Domnica si Cornelia. Despre cei din tara n-a stiut nimic multa vreme, iar cand vestile au inceput sa soseasca, n-au fost dintre cele mai bune. Dar mai multe despre toate acestea, in interviul care urmeaza.

Securistii din Romania si emisarii lor in Brazilia

- Despre familia mea, ramasa in tara, mi-au parvenit vesti abia dupa 1947. Asa am aflat ca sora mea Steluta se maritase cu un avocat. Curand dupa aceea, cumnatul meu a fost arestat si condamnat. A iesit din puscarie dupa 16 ani, cu sanatatea la pamant. Purta pe gat urmele tigarilor stinse de anchetatori. Bataile primite ii zdrobisera rinichii. A mai trait trei ani. Cu Mamitica, am vorbit de mai multe ori la telefon. De fiecare data imi spunea: "Dinelus, am sa mor si n-am sa te mai vad". Asa s-a si intamplat. Asa a vrut Dumnezeu. Patrik, fiul meu din prima casatorie, a apucat sa o viziteze la Bucuresti. La plecare, Steluta mi-a trimis portretul tatalui meu, pictat de Octav Bancila, precum si o icoana si un covor. Covorul a fost confiscat la granita, dar tabloul si icoana au razbit, caci Patrik le-a dosit in plafonul masinii. Le-a dat socrilor mei la Zürich, care mi le-au adus in Brazilia de Craciun.

- Cum protesta imigratia romana din Brazilia?

- Brazilia este cea de a doua mea patrie. Iubesc aceasta tara-continent si m-am atasat de locuitorii ei. Am scris si poezii in limba portugheza. Dar asta nu inseamna ca mi-am uitat tara de bastina. Am luptat indarjit, impreuna cu alti conationali, ca sa arat lumii starea de sclavie in care o adusese ciuma rosie. Pe vaporul care m-a adus in Brazilia, l-am cunoscut pe avocatul Nicu Iancu. El avea sa devina sufletul comunitatii romanesti. La inceput, la São Paulo existau vreo 50 de emigranti romani. Nicu Iancu a format societatea Brasil-Romania si, ca jurist, i-a dat baza oficiala de functionare. Cativa ani mai tarziu, membrii societati m-au ales ca presedinte. A luat nastere si o societate religioasa, "Sfanta Treime". Mi s-a incredintat si acolo presedintia vreme de 10 ani. Pentru tinerea slujbelor ne-am folosit o vreme de o capela modesta, apoi ne-am mutat intr-o biserica siriana de rit bizantin. Pentru inceput, am apelat la parintele Bentia, preot catolic, iar dupa ce acesta a plecat la Roma, serviciul religios ne-a fost asigurat de un prelat catolic, parintele Balint, venit din Transilvania in 1926. Prin mijlocirea lui, Vaticanul a dat dezlegare ca el sa slujeasca pentru ortodocsi. Apoi am avut parte de un tata duhovnicesc ortodox, bunul parinte Braga, adus in Brazilia de un preot brazilian, director de orfelinat. In predicile sale, compatriotul nostru a povestit enoriasilor grozaviile din tara. Fusese si el schingiuit si trimis sa-si sfarseasca zile pe santierul mortii, Canalul Dunare-Marea Neagra.

Intr-o vreme, parohia a ramas fara slujitor si atunci ne-am pomenit ca ne soseste, nechemat, un popa din Romania. Securist imbracat in sutana si plin de promisiuni. Ne-a oferit in dar o biserica din lemn, facuta de mesteri din Maramures. Nu i-am acceptat ofertele, nici ca sa ne fie paroh. De altfel, intruziunile Securitatii erau numeroase si rafinate. Se foloseau momeli si amenintari. Pentru a recruta cozi de topor, emisarii Securitatii ofereau sansa de a deschide afaceri cu produse romanesti. S-au gasit asemenea tradatori. Acestia, finantati din Romania, au infiintat pentru diversiune o societate paralela, pe care au botezat-o "Romania-Brazilia". Intre acesti tradatori ii amintesc pe Chitimia si Hila. Cand Nicolae Ceausescu a vizitat São Paulo, s-a organizat in onoarea lui o receptie la Hotelul Hilton. Cozile de topor s-au grabit sa alerge sa faca temenele in fata dictatorului. Dar nici noi n-am stat cu bratele incrucisate. Am schimbat la hotel steagul comunist si l-am inlocuit cu drapelul romanesc fara stema bolsevica, la mesele participantilor. De la aeroport pana in oras, cale de 16 kilometri, am scris cu var pe tot itinerariul "Jos tiranul Ceausescu", "Jos calaul". Asta l-a infuriat cumplit. Agentii de la Ambasada foloseau si mijloace de intimidare. Eu am primit telefoane de genul: "Gandeste-te ca ai acasa o mama, o sora, lasa-te de critica politica". Nu ne-am lasati intimidati. Am continuat sa demascam atrocitatile din Romania prin interviuri la radio si televiziune. In fruntea acestor actiuni s-a aflat si poetul Alexandru Silistreanu, autor a mai multor volume de poezii anticomuniste.

In 1966, in Brazilia s-a instalat conducerea interimara a lui João Goulart, politician cu vederi comuniste, pornit sa aserveasca tara Moscovei. A tiparit chiar si bancnote cu secera si ciocanul. In sudul tarii s-au format bande de comunisti. Noi cei din São Paulo ne-am pregatit de lupta. Romanii, majoritatea, s-au alaturat rezistentei anticomuniste. Am primit arme, munitie, ne-am postat in zonele strategice ale orasului. Din fericire, Goulart a fost alungat si in locul lui a venit Castello Branco, un general dintr-o bucata. A murit din pacate intr-un accident de avion.

- Ce ne puteti spune despre relatiile cu celelalte comunitati de refugiati politici?

- Relatiile s-au dovedit excelente. Organizatii cu profil etnic aveau rusii albi, estonienii, letonii, ungurii, polonezii. Ne intalneam pentru actiuni comune anticomuniste. Imi amintesc cum un general de aviatie polonez, Radjwski, a infatisat publicului brazilian filmul "Katyn", intitulat asa dupa localitatea ucraineana unde, din ordinul lui Stalin, au fost impuscati 10 mii de ofiteri polonezi. Filmul a fost prezentat si in scolile militare braziliene si a provocat oroare. La sarbatorile nationale ale Romaniei, imbracam cu totii costumul national, iar mesele se umpleau cu traditionalele bucate romanesti. Ne-am facut si un tricolor cu insemne simbolice. In varf, am infipt o cruce de bronz, iar pe panza am cusut o emblema reprezentand un lant taiat de o spada. Steagul l-am adus in Europa, se afla la mine la Zürich, si poate il voi dona unui muzeu din Romania, spre amintirea anilor de exil.

Brazilia - de la sclavie la supertehnologie (3)

Reproduc, mai jos, partea III si ultima a articolului Agricultura braziliana - de la sclavie la supertehnologie, scris de Sorin Manea, publicat in 11 aprilie 2008 de Saptamana Financiara:

România, mai catolică decât Papa
În Uniunea Europeană, porumbul modificat genetic a fost avizat încă din anul 1998, iar odată cu aderarea României, porumbul modificat si-a făcut apariţia în culturile românesti. Produsul agreat este BT MON 80, realizat de compania Monsanto, si a fost cultivat pe 300 de hectare în primul an. Pentru acest an, specialistii de la Monsanto susţin că cererea indică o suprafaţă cultivată de peste 10.000 hectare. „Tot porumbul României a ocupat anul trecut o suprafaţă de 2.470.000 hectare. În schimb, intrarea în UE a întrerupt în România cultivarea de soia modificată genetic, pentru că nu a existat o avizare pe legislaţia europeană, desi dosarul a fost depus spre aprobare“, spune Ioan Sabău, consultant al firmei Monsanto în România. Cu toate acestea, porumbul modificat genetic a dat nastere unor dispute inutile, din care reiese că modificarea genetică este dăunătoare consumatorului. Geneticienii din toată lumea au demonstrat că acestea sunt doar presupuneri simpliste si că o astfel de modificare nu are nimic în comun cu alte organisme. Mai mult, cât timp piaţa cere, în special cea din Asia, mai precis China, a nu folosi un produs competitiv chiar si la export este echivalent cu sinuciderea.

Probleme de infrastructură
Brazilia a înţeles destul de repede nevoia de a se implica în această piaţă si face jocurile alături de SUA. Dacă Brazilia ar fi avut o infrastructură mai bună, atunci cu siguranţă costurile totale si timpii de transport ar fi dus la un preţ al porumbului fără rival în lume. De fapt, aceasta este marea durere în „ţara cafelei“. Transportul aerian de persoane este foarte bine dezvoltat. Nici transportul rutier nu este de neglijat, dar, spre comparaţie, densitatea autostrăzilor este de 3,4 km/1.000 kmp faţă de 29,8 km/1.000 kmp în SUA. Nenorocirea este că doar 24% din transporturile de mărfuri sunt realizate pe cale feroviară, 62% pe cale rutieră (pe autostrăzi) si 14% pe cale navală. Prin comparaţie, Rusia desfăsoară 81% din transporturile de mărfuri pe cale feroviară, doar 8% pe autostrăzi si 11% pe apă, ceea ce demonstrează că are cele mai reduse costuri de transport dintre marile puteri mondiale.

Visează să conducă lumea
Brazilienii îsi ascund foarte bine potenţa financiară, fiind suficient de simpli si umili, dar planurile lor de a conduce lumea alături de SUA sunt clare. O dovadă în acest sens este faptul că însusi presedintele George Bush a semnat, în urmă cu un an, un acord în domeniul biocombustibililor cu omologul său brazilian, Luiz Inácio Lula da Silva. Recunoasterea americanilor pentru capacitatea inovativă a brazilienilor este contestată de multe alte ţări, care susţin ideea că poluarea va rămâne la cote ridicate prin lucrarea culturilor, iar biocombustibilii nu vor face decât să scadă interesul pentru petrol si să forţeze scăderea acestuia la bursă, scădere care ar provoca cresterea preţului porumbului si o criză de foamete pe glob.

Atentie calatori!

S-a lansat anul acesta ceea ce cred ar fi primul ghid turistic despre Brazilia aparut vreodata in Romania. Este vorba de Ghid Complet Brazilia, publicat de editura Aquila din Oradea.

Samba si bossa-nova in Ardeal si Bucuresti

Virgil Gheorghiu (1916-1992)

Reproduzo, abaixo, artigo A Vigésima-Quinta Hora, de Virgil Gheorghiu, assinado por Celso Augusto Uequed Pitol e publicado em 15 de julho de 2008 em Perspectiva:

Pouco se sabe da Romênia no Ocidente e menos ainda neste cantinho mal afamado chamado Brasil. A etimologia nos remete a uma origem latina presente no radical “Rom”, o mesmo de “Roma”, “romanos” e “romance”. Abrimos um livro de história e descobrimos que, de fato, os romanos lá estiveram, primeiro sob as ordens de Roma, do ano 10 até o 410, e depois sob as de Bizâncio, até 1456. São, portanto, quatorze séculos de civilização latina, mais do que a maior parte dos países ocidentais. Concluímos que o radical “rom”, de romanos, é também o de romenos - aliás, desde o século VII, quando foi utilizado pela primeira vez. Por fim, desdobramos um mapa-múndi e direcionamos nossos olhos para o Leste Europeu, onde o nome do pequeno país aparece. Então nos damos conta de que este pequeno país latino está cercado por alemães, húngaros e vários povos eslavos, os quais o separam, por pouco, da Turquia e dos países do Oriente Médio. E foi neste país latino, circundado por vizinhos que circunstâncias históricas transformaram ora em aliados, ora em inimigos ou dominadores, que produziu o maior romance - ou o maior testemunho - acerca da barbárie que esteve perto de destruir toda a civilização que a Romênia carrega em seu nome: este romance é “A Vigésima-Quinta Hora”, de Virgil Gheorghiu.

Na epígrafe da edição portuguesa - traduzida por ninguém menos do que Vitorino Nemésio - há uma citação de Toynbee que diz o seguinte: “a história, como drama, é como o romance - filha da mitologia. Escrever a história é, também, fazer ficção: selecionam-se fatos, enfatizam-se alguns deles, interpretam-se outros. A “Ilíada” pode contar a história da Guerra de Tróia e “Guerra e Paz”, a das invasões napoleônicas na Rússia; a história da Segunda Guerra e de seus efeitos produzidos na alma dos homens, é o que - também - nos conta Virgil Gheorghiu, o romeno Virgil Gheorghiu, habitante de um país cristão e latino cercado por inimigos. Cristão e latino, isto é, ocidental - só que o Ocidente já esqueceu o que é ser cristão e latino. Na Europa Oriental, entretanto, o legado se conservou, fortalecido pela dura resistência ao avanço dos turcos otomanos - uma resistência, antes de tudo, interior: mesmo após terem sido conquistados pelo Império Otomano, os romenos não abandonaram o cristianismo. Que diferença dos seus vizinhos, tão facilmente convertidos às religiões materialistas inventadas depois do Iluminismo, como adolescentes imaturos às ordens de uma nova gangue! O termo “gangue” cabe bem aqui. Pois o nazismo, o fascismo e o comunismo têm o mesmo poder de atração dos gângsters; seduzem pela violência injustificada, pela lei do mais forte, pelo assassíno em nome da causa - e um assassínio desses, amparado por uma causa sem sentido, e, também ele, sem sentido.

Diante dessas gangues, os romenos não capitularam. Romenos como Johann Moritz, o personagem central de “A Vigésima Quinta-Hora”. Moritz vive numa pequena aldeia da Transilvânia, interior da Romênia. Seu único desejo, como todo aldeão romeno, é manter sua casa, casar com a mulher amada, ter uma boa família e seguir os 10 mandamentos. Nada mais do que isso. Aparentemente, não há nada de errado com Moritz. O seu problema foi ter vivido durante a Segunda Guerra Mundial sendo quem é - um cidadão comum que não empunhava bandeira alguma. Sem manifestar qualquer simpatia por causas maiores, Moritz é sucessivamente perseguido por nazistas, comunistas e democratas ocidentais, acusado de judaísmo (por ser amigo de judeus), reacionarismo (por ser cristão) e comunismo (por ter o azar de ter sido preso junto com eles). Ele não entende praticamente nada do que está acontecendo à sua volta - e, mesmo assim, jamais, em momento algum, deixa de ser quem é. Intuitivamente. Sem levantar bandeiras, sem proclamar nada, sem autoproclamar-se nada. Moritz é apenas um indivíduo solitário oprimido entre mundos que não o compreendem e que ele não compreende. Assim como a própria Romênia, país latino entre não-latinos, pobre entre europeus ricos e corajosamente cristão entre ateus.

Pescador romeno de pérolas brasileiras

Leon Barg, filho de judeus romenos, nasceu no Recife e mora em Curitiba (onde conheceu Eva, com quem viria a se casar três anos depois) desde 1954. Ainda na capital pernambucana, aos 14 anos, comprou seu primeiro disco, com, em suas próprias palavras, “o primeiro cruzeiro que ganhei”. O disco era de Francisco Alves, mas Leon não tinha gramofone e o ouvia na casa de amigos. Em 1987 ele criou o selo Revivendo Músicas, que tem se dedicado a lançar em CD gravações da música brasileira da primeira metade do século XX, com destaque para as décadas de 30 e 40, os chamados “anos dourados” da nossa música popular.Hoje a coleção conta com 33 mil discos (66 mil títulos, já que os antigos 78 rpm tinham uma faixa de cada lado), é a base dos lançamentos do selo, e que está espalhada por vários cômodos e até um dos banheiros da sede da Revivendo. De cada disco, feitos à época de material quebradiço e cujas cópias apresentam por vezes defeitos, ele procura ter dois ou três exemplares, dizendo que “quem tem um, não tem nenhum”. Leon e sua equipe (Fabrício e Giovana) fazem os discos passar por um sistema de “limpeza” do som, a fim de recuperá-los e remasterizá-los para serem lançados em CD.

Por ajudar na compreensão da essência da nossa identidade cultural por meio da memória da canção popular é que o trabalho de Leon Barg e da Revivendo tem importância fundamental. Importância que cresce quando se leva em conta que a manutenção e a divulgação desse acervo vêm sendo feitas sem qualquer tipo de ajuda oficial, graças principalmente ao arrojo de um único indivíduo, que conta com suas duas filhas e seis funcionários, além de pequenas colaborações de amigos que Leon tem feito ao longo de suas andanças por um país que ele ajuda, com seu trabalho, a redescobrir.

Fonte: artigo O Pescador de Pérolas, publicado na Carta Capital

Brazilia - de la sclavie la supertehnologie (2)

Reproduc, mai jos, partea II a articolului Agricultura braziliana - de la sclavie la supertehnologie, scris de Sorin Manea, publicat in 11 aprilie 2008 de Saptamana Financiara:

Italieni, germani si români
În zona Porto Alegre predomină comunităţile de imigranţi germani si italieni, iar influenţele nu sunt deloc de neglijat. Organizarea riguroasă si arhitectura împrumutată din Europa transformă orasele de aici în clone italiene sau nemţesti. La aceste comunităţi se adaugă si români, chiar dacă ai nostri nu sunt tentaţi de agricultură. Metalurgica Emilio Cioba este una dintre întreprinderile reprezentative din Brazilia deţinute de români. Cel care a pus bazele afacerii este consulul onorific la Consulatul român din Porto Alegre, Emil Cioba.

Rodrigo Lenz si Carlos Duarte sunt proprietarii unei ferme aflate în statul Rio Grande do Sul, în apropiere de orasul Vacaria. Originile lor italiene sunt vizibile, dar acum ei se consideră brazilieni. Agricultura este pentru ei o afacere destul de profitabilă si au reusit să dea o pondere din ce în ce mai mare culturilor de soia si porumb modificat genetic. În acest sens, ei au si mostre clare de culturi compromise de „viermele sfredelitor“ în timp ce, în paralel, culturile de porumb modificat genetic sunt neatinse, iar lucrările agricole nu vor fi astfel compromise. „Pericolul porumbului modificat este inexistent. Nu afectează pe nimeni, dimpotrivă, profitul este cu 10-20% mai mare la hectar. Cel mai important lucru pentru noi este că nu facem lucrările degeaba. Avem costuri destul de mari cu combustibilul, cu sămânţa si nu ne permitem să ratăm o întreagă cultură. Ierbicidele nu mai sunt soluţia ideală pentru noi“, explică Rodrigo Lenz si Carlos Duarte.

Agricultură si război
Miza agriculturii este un adevărat război în Brazilia si, dacă estimările specialistilor americani si brazilieni sunt corecte, noi nu trebuie să asistăm pasivi la acest fenomen. Când ne referim la război trebuie spus că acesta se duce pe două fronturi. Unul este acela al produselor modificate genetic, iar altul este legat de folosirea etanolului si a biodieselului. Desigur că ele se află în strânsă legătură. Dacă ceva ne aseamănă cu brazilienii, acest lucru este corupţia. „Din punct de vedere genetic, nu s-a descoperit nimic dăunător, dar toată lumea vine să ne înveţe cum este bine. Ceea ce este neplăcut este că vorbesc despre domeniul genetic oameni care nu au nicio legătură cu această activitate. Sunt oameni care habar nu au ce înseamnă o mutaţie de acest tip. Dar, desi nu ar trebui să spun asta, avem destule conflicte de interese. Oamenii care lucrează pentru Greenpeace sunt funcţionari la ministere sau în companii cu interese directe. Asa s-a ajuns la un adevărat război, în care doar omenirea are de pierdut. Dacă ne gândim că aceste produse sunt o alternativă pentru etanol, dacă ne gândim că sunt o alternativă foarte bună pentru furaje si chiar pentru consum uman, atunci cine mai poate explica daunele pe care le provoacă?“, arată Alda Lerayer, genetician la Consiliul de Biotehnologii din São Paulo.

Pe de altă parte, există o luptă intensă între tehnologia „flex“, care permite funcţionarea motoarelor atât cu alcool, cât si cu benzină, si motoarele bazate doar pe combustibil petrolifer. Brazilia e lider pe piaţa internaţională de biocombustibil si promovează produsele energetice derivate din agroenergie. Cresterea exporturilor a dus la majorarea constantă a veniturilor financiare si la consolidarea sectorului agroenergetic, ceea ce constituie un factor suplimentar de încredere în dezvoltarea ţării. Ecuaţia brazilienilor este simplă, iar unul dintre termenii principali ai acesteia este reprezentat de o mare piaţă de desfacere: China. [Va continua.]

Dan Boghiu: 40 ani in Brazilia (3)

Reproduc mai jos partea III a articolului Urmele lasate de stapanirea comunista sunt inspaimantatoare, scris de Liviu Timbus si publicat in 09 septembrie 2005 de Romania Libera.

Apoi, curand, frontul se destrama. Wehrmachtul nu mai e decat o umbra a ceea ce a fost odata. Incepe retragerea in debandada. Scapa cine poate! Trece Elba pe o barca pneumatica si incepe sa haladuiasca fara tinta printr-o Germanie prabusita in haos si disperare. Calatoreste in unicele trenuri de marfa, alege ferme izolate, se bucura de ospitalitatea localnicilor. Se schimba in haine civile. Este prins si retinut de o patrula britanica, dar are noroc cu un canadian de origine romana care ii aranjeaza sa ajunga cu un transport american pana la Pilsen in Cehoslovacia. Aici este luat in primire de comunistii cehi care incearca sa-l faca sa le devina colaborator. Fuge din scoala unde fusese cazat si ia hotararea definitiva: va ramane in Occident.

Face cale intoarsa, calatoreste intr-un marfar pana la Heidelberg. Cauta familia camaradului ucis si se bucura de o primire parinteasca. Apoi isi continua drumul. La Mannheim gaseste adapost la Organizatia Internationala pentru Refugiati (IRO), aflata sub control american. Lagar multinational, plin cu civili si fosti militari, multi refugiati din spatiul sovietic. Tot aici ia parte la un spectacol macabru. Pe baza unei conventii sovieto-anglo-americane, refugiatii rusi si cei din fosta armata a generalului Vlasov, colaboratori ai nemtilor, dar si bielorusi, ucraineni, cazaci sunt imbarcati in marfare pentru a fi predati KGB-ului. Extradatii se tavalesc pe jos de disperare, o femeie se arunca de la etaj. Toti stiu ce-i asteapta: plutonul de executie. Se salveaza cei care izbutesc sa scoata scandurile din pardoseala vagoanelor. Grozavia ii impresioneaza pe americani care, ulterior, vor sista "livrarea".

Dar pentru Dan Boghiu sosesc zile mai luminoase. Gaseste de lucru. Devine pe rand, in slujba americanilor, desenator tehnic, apoi ajutor de bucatar. Isi ia camera in oras si se imbraca cu uniforma americana. Se ocupa de aprovizionarea Politiei Militare. Se muta la Koblenz, in zona franceza de ocupatie. Aici se imprieteneste cu un tanar german, student la Universitatea din Bingen si impreuna cu el urmeaza, in particular, cursurile Facultatii de electronica. La popota ofiterilor francezi devine, fara sa vrea, cofetar. Serate dansante, plimbari pe Valea Rinului. Dar soseste anul 1948. Conflictul dintre Est si Vest se acutizeaza. Miroase din nou a razboi. Boghiu obtine garantia sederii in SUA, prin maiorul politiei militare, care ii plateste garantia de 800 de dolari. Dar viza intarzie sa soseasca. Atunci se hotaraste sa emigreze in Argentina, dar in cele din urma alege ca destinatie Brazilia.

In februarie 1949, paseste pe pamant brazilian, debarcand in golful Guanabara. O país do futuro. Avea 23 de ani. [Va continua.]

O noua generatie de bogatasi brazilieni

Reproduc mai jos articolul O noua generatie de bogatasi brazilieni, semnat de Alexandra Diaconu si publicat pe 28 iulie 2008 de ziarul Adevarul:

Doar India şi China reuşesc să întreacă ţara sud-americană când vine vorba de numărul de milionari apăruţi peste noapte
Averile brazilienilor cresc într-un ritm ameţitor, odată cu economia ţării. Numai anul trecut numărul milionarilor în dolari a crescut cu 19,1%. Mulţumită în mare parte unui boom al materiilor prime şi creditării, Brazilia cunoaşte acum o dezvoltare economică care scapă milioane de oameni de sărăcie într-o ţară mult timp renumită pentru inegalităţile sociale. Pe val sunt cei care şi-au investit banii la bursă, piaţa de capital braziliană triplându-şi valoarea în ultimii patru ani.

Unul dintre aceşti investitori este Fabio Calderaro. În 2000, el avea 23 de ani şi era cadet la Academia Militară, când a investit vreo 2.000 de dolari pe piaţa de capital, scrie Reuters. La început, valoarea investiţiei sale a scăzut brusc, dar pe măsură ce el a început să cunoască piaţa, şi norocul său s-a schimbat. După câţiva ani, a părăsit academia şi a început să trăiască din propriile câştiguri.

Brazilia suportă bine criza globală
Pentru că Fabio Calderaro pariase pe industria siderurgică, minerit şi pe acţiunile băncilor, după şase ani, averea sa trecuse deja de un milion de reali (630.000 dolari americani). „Am fost în locul potrivit, la momentul potrivit. Şi totul a fost posibil datorită economiei", spune brazilianul, care are acum 31 de ani şi, când nu se ocupă de extinderea portofoliului său, ţine seminarii despre piaţa de capital. În scurt timp, Calderaro şi-a câştigat pe deplin statutul de brazilian bogat.

Ca el sunt însă mulţi alţii, care au dat lovitura la bursă, profitând de un val de oferte publice iniţiale. Numai anul trecut un număr-record de 62 de companii au devenit publice în Brazilia, iar zeci de investitori şi antreprenori s-au transformat în milionari peste noapte. Anul acesta, numărul de oferte publice iniţiale a mai scăzut în Brazilia, pe fondul crizei financiare globale, dar analiştii estimează că până la sfârşitul anului lucrurile se vor remedia. Deşi economia braziliană este frânată de pesimismul global al investitorilor, nu prezintă semnele altor probleme care marchează statele dezvoltate. Chiar dacă inflaţia este în creştere, economia continuă să se dezvolte rapid, iar PIB-ul ţării a crescut în 2007 cu 5,4%.

Eike Batista vrea să-l întreacă pe Buffett
Brazilia se descurcă bine în industrii acum la mare căutare, precum petrolul, gazele naturale şi materiile prime, iar sectorul bancar a reuşit să evite criza creditării, relatează „Financial Times". Luna trecută, compania petrolieră şi de gaze naturale OGX Petróleo e Gás Participações a reuşit să strângă 4,1 miliarde de dolari în cadrul celei mai mari oferte publice iniţiale din istoria Braziliei. OGX este deţinută de Eike Batista, un mogul al mineritului a cărui avere a crescut atât de mult în ultimii ani încât el a devenit practic un simbol pentru noua clasă de brazilieni bogaţi. „Forbes" estimează averea sa la 6,6 miliarde de dolari şi îl plasează pe locul 142 în topul miliardarilor lumii. În vârstă de 51 de ani, Batista, care a fost campion la curse nautice şi are o maşină de curse Mercedes-Benz SLR McLaren parcată în propria sufragerie, spune că scopul său este să ajungă cel mai bogat om al lumii în următorii cinci ani, relatează Reuters.

În ultimul World Wealth Report realizat de Merril Lynch şi Capgemini, Brazilia se află pe locul trei în topul ţărilor cu cel mai rapid ritm de creştere a numărului de milionari, după India şi China. Anul trecut, cel puţin 23.000 de brazilieni au devenit milionari în dolari. Şi numărul miliardarilor creşte într-un ritm fără precedent. Potrivit publicaţiei financiare locale "Exame", cel puţin 14 brazilieni au devenit miliardari în 2007, aproape de cinci ori mai mulţi decât în 2006.

La São Paulo, brazilienii cu bani se deplasează cu elicopterele
Prosperitatea unora dintre brazilieni se vede cel mai bine la São Paulo, capitala financiară şi totodată cea mai mare şi mai cosmopolită aşezare a ţării. Oraşul e împânzit de malluri de unde cei înstăriţi îşi cumpără haine care poartă semnătura unor mari case de modă, precum Giorgio Armani sau Hermes. Vânzările de maşini noi bat lunar record după record, iar complexurile rezidenţiale de lux se înmulţesc ca ciupercile după ploaie. Potrivit unui studiu recent realizat de firma de consultanţă braziliană MCF, piaţa bunurilor de lux din Brazilia a crescut anul trecut cu 17% şi a înregistrat vânzări de 5 miliarde de dolari. "Brazilia este pe cale să devină o piaţă prioritară pentru brandurile de lux", spune fondatorul MCF, Carlos Ferreirinha, citat de Reuters.

Numărul tot mai mare de îmbogăţiţi reprezintă o mină de aur pentru producătorii de avioane private şi elicoptere. Constructorul de aeronave brazilian Embraer vinde atât de multe exemplare din noul Phenom business jet, încât se aşteaptă ca acesta să reprezinte cât de curând o majoritate în flota de avioane private a ţării. Vânzările de elicoptere au crescut anul trecut cu aproape 13%, iar cea mai fierbinte piaţă este oraşul São Paulo, pe ale cărui şosele traficul este foarte congestionat. Flota locală numără acum peste 500 de elicoptere, São Paulo fiind oraşul cu cele mai multe astfel de mijloace de transport din lume. TAM Táxi Aéreo Marília, o companie de taximetrie aeriană şi reprezentant de vânzări pentru Cessna şi Bell Helicopter, reuşea înainte să onoreze comenzile în mai puţin de un an. Acum, clienţii firmei trebuie să aştepte chiar şi patru ani pentru un nou elicopter.

A via-crúcis da vida clandestina

Reproduzo, a seguir, artigo A via-crúcis da vida clandestina, de autoria de Rafael Dias, sobre o filme 4 meses, 3 semanas e 2 dias, do cineasta romeno Cristian Mungiu, publicado pela revista pernambucana O Grito! em 08 de fevereiro de 2008.

Das terras opacas e cinzas da gelada Romênia vem uma preciosidade sensível do cinema contemporâneo. 4 meses, 3 semanas e 2 dias (4 luni, 3 saptamani si 2 zile, 2007), que estréia esta semana no Recife, é o segundo longa-metragem do jovem diretor Cristian Mungiu. A impressão, porém, é a de um veterano com uma condução segura e burilada por trás das câmeras. Longe da máquina de Hollywood, o cineasta romeno fez uma obra-prima simples, desprovida de enfeites, mas com uma abordagem incisiva e doses de realismo contundente. Logo de imediato, o filme causou comoção perante a crítica e arrebatou por aclamação a Palma de Ouro no Festival de Cannes do ano passado (há décadas não se via uma unanimidade assim na Croisette) - uma honra mais que merecida. Esqueça a categoria de melhor filme em língua estrangeira do Oscar, à qual sequer foi indicado entre os cinco. Este é, sem dúvida, uma das gratas surpresas de 2007.

É fácil entender por que 4 meses…, que tinha tudo para dar errado, inverteu o jogo a seu favor. Com parcos recursos financeiros, Mungiu tinha em mãos um tema árido - o aborto clandestino, baseado em uma experiência autobiográfica, tendo o autoritarismo do regime militar do ditador Ceaucescu, de 1987, como pano de fundo - e munição de sobra para armar um melodrama carregado nas tintas. Mas fez melhor. Costurou a história de duas amigas, Gabita (Laura Vasiliu) e sua amiga Otilia (Anamaria Marinca), que percorrem uma via-crúcis dolorosa e amarga para fazer um aborto no mercado negro, com um olhar humanista sobre os dramas pessoais. Mungiu preferiu passar a largo de discussões acaloradas (e panfletárias) acerca de posições políticas e proselitismos. E acerta em cheio: não há arestas, o que resta são imagens que revelam o interior mais puro dos personagens, seus medos, fraquezas e hesitações.

Por isso que o filme não se limita a discutir os méritos do aborto. Muito menos parece ser do feitio do diretor pôr mais lenha na discussão propondo moralismos e soluções fáceis para “eliminar” o sintoma social. Aparenta, em si, ser mais uma obra que crava suas garras na hipocrisia e naquilo que há de mais frágil e deteriorado nas relações humanas. Ou seria o aborto apenas um ato mecânico como sugere ironicamente o título, uma contagem de tempo para fins cirúrgicos? É nesse sentido que brilha Otilia, a amiga que luta, corre e se doa por inteira (além até dos seus próprios limites) para ajudar Gabita, que é o seu inverso, passiva e dissimulada, a se livrar do feto. Humana e forte, Otilia é a única personagem lúcida desta trama rodeada por pessoas anestesiadas pela atmosfera cinzenta de Bucareste.

Apesar dos elogios em profusão, Mungiu recebeu críticas ferozes pela sua forma áspera de usar a câmera. Os planos sistematicamente estáticos, como na cena em que as garotas negociam com o médico clandestino ou no jantar da casa do namorado de Otilia, em vez de mostrar várias tomadas e ângulos diferentes - acusam os analistas - sugerem uma “manipulação” do olhar. Quando, pelo contrário, a lente potencializa a sensação de náusea e a asfixia do ambiente e de quem transita nele. Também desferiram muitas críticas a ele quanto à crueza de algumas cenas. Mungiu explicou que, a partir do momento em que o filme chegou a uma sinceridade sem restrições, a imagem nua, seja ela bela ou feia, fez-se necessária.

Outra marca de Mungiu é o de posicionar a câmera apoiada “nas costas” dos personagens, como se tentasse acompanhar o mais perto possível o que cada um deles vê e sente, o que lhe rendeu comparações aos irmãos Dardenne. O diretor romeno, no entanto, finca com esta obra seu estilo próprio na cinematografia. Com um modo de enquadrar aparentemente seco, extrai de um único plano o que muitos não conseguem fazer em um filme inteiro. Mas não é de todo tenebroso. Há também muita ironia, quebras de expectativa, pequenas pistas falsas, intenções e refugos, como uma parábola para a própria vida: um ciclo de coisas que começam e não terminam, ficam em aberto simplesmente, sem explicação.

Denso e terno, 4 meses… coroa a ótima fase do cinema romeno, que vem obtendo destaque nos últimos anos com produções de alta qualidade, a despeito dos baixos orçamentos, como é o caso do excelente À leste de Bucareste, de Corneliu Porumboiu, e A Morte do Senhor Lazarescu, de Cristi Puiu. Apressados, alguns especialistas já estão chamando essa “nova onda” de nouvelle vague romena. Pois que seja, uma vaga que traga consigo uma safra boa que oxigene o cinema. Mais do que nunca se precisa disso. De menos discursos e efeitos. Mais imagem pura, a honestidade do não-dito.

Nostalgie in culori de Rio (6)

Reproduc mai jos partea 6 a articolului Nostalgie in culori de Rio - Conversatie cu Jean Boghici -, realizat in aprilie 2006, la Rio de Janeiro, de Adrian Irvin Rozei:

În 1961, Jean Boghici inaugurează la Rio galeria sa de artă plastică, intitulată “RELEVO”, care devine imediat un far al artei contemporane braziliene. Galeria “RELEVO” expune şi introduce pe piaţa braziliană pictori francezi contemporani, printre care membrii grupului “L’Ecole de Paris”, în 1964.

Jean Boghici este în acelaşi timp la originea nenumăratelor evenimente de avangardă ale anilor ‘60, nu numai în domeniul artelor plastice, dar şi al teatrului sau dansului. Timp de câţiva ani, în decursul anilor ‘60-’70, Jean Boghici navighează între Rio şi Paris, prezentând şi promovând în Franţa arta braziliană sau cea legată de vizitele călătorilor europeni în Brazilia secolului XIX, cum ar fi Jean-Baptiste Debret [poza].

Reîntors în Brazilia în 1978, Jean Boghici deschide o nouă galerie la Ipanema, unde sunt expuşi în permanenţă liderii artei braziliene contemporane, precum Torres Garcia, Sergio Telles, Rubens Gerchman, Vicente do Rego Monteiro şi mulţi alţii. Un loc special este consacrat lui Emeric Marcier, pictor brazilian de origină română, născut în 1908 la Cluj, prieten intim al lui Jean Boghici, care a realizat un remarcabil portret al colecţionarului de artă braziliană, născut pe malurile Dunării. Pentru că, între timp, Jean Boghici a acumulat o impresionantă colecţie de tablouri şi sculpturi pe care le-a expus sau împrumutat diferitelor muzee şi galerii prestigioase din Brazilia sau din Franţa.

În urma unei expoziţii din cadrul muzeului “de la Seita” din Paris, în care Jean Boghici participase cu opere de Di Cavalcanti şi Tarsila, din colecţia lui particulară, criticul Otto Hahn scria în revista “l’EXPRESS”: “Arta unei ţări excentrate datorează mult colecţionarilor. Gilberto Chateaubriand şi Jean Boghici se numără printe cei mai activi din Brazilia. Primul a adunat mii de obiecte şi ar putea, el singur, să umple câteva muzee. Al doilea, mai eclectic, şi-a început colecţia cu Jean-Baptiste Debret, şi urmăreşte arta contemporană selecţionând diferitele etape. Într’un moment când arta braziliană înfruntă scena internaţională, aceşti doi esteţi ai modernităţii, care au împrumutat cu dărnicie diferite opere, sunt în mod justificat onoraţi.” [Va continua!]

Sursa: AlterMedia

Dan Boghiu: 40 ani in Brazilia (2)

Reproduc mai jos a doua parte a articolului Urmele lasate de stapanirea comunista sunt inspaimantatoare, scris de Liviu Timbus si publicat in 09 septembrie 2005 de Romania Libera.

Dan Boghiu a vazut lumina zilei la Iasi, intr-o familie de oameni cu stare. Curand, dupa nasterea sa, parintii se vor muta la Bucuresti, unde Dan isi va petrece copilaria si adolescenta. In amintirile veteranului de azi, capitala tarii ni se infatiseaza ca un oras inca patriarhal, prin care civilizatia Occidentului mai umbla sa risipeasca fumul narghilelelor si parfumul Orientului. Birjele intreceau in numar masinile, oltenii cobilitari isi strigau marfa pe strazi, iar noaptea, in unele cartiere, lampagii soseau sa aprinda felinarele cu gaz. Oras placut, molcom, in care sfaraiau gratarele cu mititei, vinul curgea garla si omul avea ragaz sa le faca pe toate fara graba. "Astfel au trecut anii copilariei, intr-o casa indestulata, vesela, fara grija zilei de maine. Asa se traia in Bucurestiul acelor ani, supranumit si Micul Paris, oras modern, pitoresc, in acelasi timp, cu magazine de lux, dar si cu dughene, cu restaurante sclipitoare si crasme de cartier, cu putine automobile si cu trasuri cu muscali barbosi pe capra".

Odata cu sosirea vacantei mari, mai povesteste Dan, familia isi petrecea vacanta in statiunea Slanicul Moldovei, considerata pe atunci ca un Karlsbad al Romaniei. Toate acestea pana la fatidicul august 1944, cand, asa cum aratam mai sus, soarta avea sa deschida un nou capitol in viata adolescentului. Dar sa reluam firul acestei odisei.

Trenul de "Crucea Rosie" si-a continuat drumul pana la Viena, atacat de avioane britanice, care au facut prapad printre civilii si ranitii din vagoane. In capitala Austriei, romanii fugiti din tara sunt intampinati de reprezentantii Guvernului National Roman din Exil, care le propun ca destinatie finala orasul Erfurt. Aici, pe baza de optiuni personale, se formeaza Armata Nationala, mai tarziu sub conducerea generalului Chirnoaga [poza], care, in decembrie 1944, va numara deja 8000 de combatanti. Toti acestia impartasesc aceeasi parere: alianta cu rusii si arestarea Maresalului Antonescu reprezinta un act de tradare, rusine care trebuie spalata prin lupta.

Dan Boghiu face parte din regimentul Panzer-Grenadier, in care ostasii sunt instruiti sa manuiasca arme pentru distrugerea tancurilor inamice. Regimentul este trimis sa apere un colt al Oderului in plina iarna, iar Dan Boghiu, care abia implinise 18 ani, izbuteste sa loveasca un tanc rusesc. Tot acolo, intr-o groapa de obuz, un camarad german cu ambele picioare retezate, ii moare in brate, dar nu inainte de a-i incredinta inelul si cateva randuri pentru parintii lui. [Va continua.]